Valentin S. Vârtan
"Companionul Solomonar"

Cartea I - "Despre începuturile Școlii Solomonare"

~ I.01. Introducere ~

Companioni și companionaje ... O poveste de Ev Mediu. S-ar putea crede pe bună dreptate, că ele au răsărit cumva spontan, din neant. De fapt, nici nu găsim descrieri foarte concrete legate de apariția lor ... poate, fraze sporadice și note, consemnate cu prilejul construcțiilor Marilor Catedrale. Și un caiet cu schițe, rămas de la Villard de Honnecourt ...

Până chiar și cuvântul "companionaj" poate că este discutabil ; cu toate că majoritatea istoricilor spun că acesta vine din latinescul "companionem proprement", care se traduce prin "cel care-și împarte pâinea cu altul" ... și de aici, săritura vine dintr-o prescurtare din latina vulgară : "de cum et panis". După secolul al XIII-lea, cuvântul devine sinonim cu expresia franțuzească "companion", adică "însoțitor". M-am ocupat de această poveste pe parcursul acestei cărți, fără a avea în vedere o abordare istorică. M-am obișnuit cu gândul că ea trebuie să fie doar o simplă cronografie literară.

Cine erau așadar, acele personaje care-și ziceau Companioni ? Fără a avea rang ori titlu nobiliar, inginerii militari ori arhitecții acelor timpuri au fost oameni liberi care însoțeau armatele și își câștigau banii din ingeniozitete, sau dacă vrem, din priceperea de a construi mașini de război pe câmpurile de luptă, sau fortificații. Dacă regii cucereau noi teritorii cu spada, companionii ridicau în urma lor turnuri de apărare, ziduri, poduri, drumuri prin trecători ; ansamble care consolidau poziția acestora în acele teritorii. Puțini mai știu că în Antichitate și Evul Mediu armatele erau însoțite în ariergardă de familiile militarilor, de preoți-călugări, adesea chiar și de copii ; și nu în ultimul rând, de meșteri și ingineri militari care întrețineau armamentul, îl fabricau cu ajutorul forjelor ambulante, construiau catapulte, baliste, turnuri de asalt ... Biserica Romano-Catolică proceda în mod analog : convertea la Creștinism, apoi consolida locația cu o biserică sau cu o abație.

Adesea, interesele seniorilor cu cele ale Bisericii coincideau ; prin urmare, ridicau simultan atât cetatea, cât și biserica. Vedeam apoi, că cetatea era apărată de un corp de soldați, iar în biserică era adus un călugăr-preot ; în timp ce populația locală avea obligația să întrețină cu hrană și bani, cele două componente sosite pe teritoriul lor. Aceasta pentru că Armata și Biserica aduceau cu sine siguranța și speranța ... Pentru că gloria a fost întotdeauna a regilor sau a celor cu funcții ecleziastice, istoria nu i-a consemnat pe companioni decât poate întâmplător ; și nici pe arhitecții care conduceau armatele de constructori nevăzuți. Rămâneau discrete în anonimat și doar anumite însemne cifrate, precum cel al Pendului lui Solomon ori marcajele de pe subansamble, indicau trecerea acestora pe acolo. Cronografia aceasta punctează îndeosebi trecerea unei astfel de armate nevăzute prin Ardeal, cea a Ordinului Copiilor lui Solomon ai Datoriei Libertății, numit așa de către documentele Ordinului Cistercian fondat de către Abatele St. Bernard de Clairvaux-Citeaux. Sau mai familiar și mai pe scurt, sub denumirea de Școala Solomonarilor. Unii ar putea confunda Companionajul Copiilor lui Solomon cu o Breaslă de Constructori.

Ca să nu încurcăm lucrurile, trebuie lămurite unele aspecte chiar de la început. Breasla era o uniune de meseriași dintr-o unică categorie de activitate, legată de o meserie ; cum ar fi cea de dulgher, pietrar, cizmar, croitor ... Fiecare meserie dintr-un oraș, își alegea câte un Staroste. Companionii erau și ei o uniune, însă de un evantai de meserii legate strict de activitatea de Construcții. Ei se subordonau unui Meșter-Arhitect. Dacă șantierul era mare, Arhitectul avea în subordine Meșteri pentru fiecare categorie de meserii : peste pietrari, peste dulgheri, peste fierari, peste cărăuși ... Dacă șantierul era mic, Meșterul Arhitect avea în subordine doar calfe și ucenicii calfelor. Dacă breslașii contribuiau cu o sumă de bani pe care o administrează Starostele breslei, cam același lucru se întâmpla și în cazul Companionajelor.

Există însă și câteva diferențe. În Companionaj nu se percepeau bani de la ucenici pentru învățarea meseriei, cum se proceda în mod curent la Bresle. Meseria în Companionaj se învăța gratuit, însă condiția radicală era aceea de a fi admis în această societate-frăție, lucru care se petrecea doar în anumite condiții, și doar cu aprobarea Meșterului Arhitect. Breslele nu țineau cont de restricții atât de drastice, ci mai degrabă de plata părintelui care-și trimetea copilul la meserie. Companionajul lua apărarea în justiție oricărui membru, pe când breslașii rămâneau pe cont propriu în fața judecătorului. În companionaj, erau interzise duplicatele la o lucrare, fără consimțământul celui care a proiectat-o prima dată, din ordinul regelui, nobilului sau a episcopului. Breslele însă nu țineau cont de acest lucru și reproduceau orice ; fiind plătiți de mica burghezie ce dorea să parvină. Autorizația de construcție, ca să spunem așa, cădea în sarcina beneficiarului, care trebuia să prezinte nobilului local sau regelui, planurile construcției. Plângerile dintre membrii companionajului erau rezolvate strict în acest cadru, sub supravegherea Arhitectului, fără să se mai ajungă în altă instanță. Se mai poate continua, în a puncta diferențele dintre un Companionaj și o Breslă, însă nu vom mai continua, considerând că exemplele au fost suficiente. La sfârșitul acestei cărți, este prezentat Statutul Companionilor, care este relevant în acest sens.

Unele afirmații din această carte se bazează pe relatările bunicului meu și a prietenului său care m-au îndrumat în spiritul acestei Tradiții străvechi, însă însemnările și jurnalul meu din acea perioadă, l-am ars în perioada Comunistă pentru a evita o descindere în forță a Securității într-o situație delicată pe care am trăit-o în 1986.

Revenind însă, la termenul de Frăție Solomonară ca și Companionaj, cititorul trebuie să înțeleagă că aici este vorba despre păstrarea unor tradiții medievale legate de contractarea lucrărilor, exploatarea și finisarea materialelor folosite la construcțiile contractate, transportul lor, apoi punerea acestora în operă. Desigur că unele amănunte nu mi s-au transmis, însă lucrând eu însumi pe șantier, multe lucruri le-am dedus. Iar mai apoi, le-am regăsit ca și confirmări, consemnate dispersat, prin unele lucrări la care am avut acces după Revoluția din 1989. Încă de la început, mulți își vor pune întrebarea firească : oare cum a ajuns un Colegiu sau un Companionaj, până aici în zona Carpaților Apuseni ? Răspunsul este destul de simplu : nu de voie, ci mai degrabă obligați de împrejurări. Și pentru că trebuie începută această cronografie încâlcită, de undeva, voi începe mai întâi cu declinul brusc și ireversibil al Companionajelor de pe teritoriul Franței, țară ce adăpostise timp de 300 de ani, majoritatea constructorilor din Europa, crema meseriașilor ce au construit Marile Catedrale. Simbolistica Turului Franței la ciclism, este legată de periplul acestor constructori acolo, de traseul pe care-l urmau Meșterii și Calfele.

Europa de Vest - între anii 1314-1317 - a înregistrat un adevărat cataclism economic datorat răcirii bruște a climei și a ploilor nefirești, ce au depășit chiar 260 de zile pe an ! După cei trei ani de ploi nesfârșite, a urmat o foamete cumplită ce a cuprins toată Europa. Au fost sacrificate toate animalele din gospodării ... inclusiv, cele de povară. Construcțiile au fost abandonate și lumea europeană a trecut la un regim barbar de supravețuire. S-a ajuns până la forme de canibalism uman ... despre care nu este cazul să amintesc aici. Cei dornici de mai multe detalii sau cei care sunt mai neîncrezători, pot consulta analele din acea perioadă, consemnată prin cancelariile regale. A urmat apoi, Războiul de 100 de ani (1337-1453), peste care s-a suprapus Marea Ciumă (Moartea Neagră) din 1347-1351, precum și revoltele țăranilor din Franța și Anglia, din 1368. Nu peste mult timp, a urmat Marea Schismă din 1407 ( "Mare Schismă a Vestului", 1378-1417 ), însoțită de atrocități și drame a căror victime au fost printre alții și protectorii Frăției Solomonare, adică acel renumit Ordin Cistercian, care în 200 de ani s-a întins cu repeziciune în toată Europa. La fel cum s-a ridicat, tot așa Ordinul s-a și prăbușit ; cam în același timp și cam în paralel cu Ordinul Templierilor, ce inițial sub Filip al IV-lea cel Frumos căzuse în dizgrație (1307), imediat după ce a fost scos în afara legii de către Biserica Catolică.

După nici 300 de ani mai târziu, în 1790, Ordinul Cistercian marginalizat de către Papă, ajunge și el să fie scos și el în afara legii, de către Adunarea Națională din Franța. De atunci, până pe la mijlocul secolulului al XX-lea, Ordinul Cistercian a rămas desființat. În zilele noastre, a fost reactivat ; însă într-o formulă pur monahală, după canoanele Bisericii Catolice, desigur ținând cont și de pe principii generalizate, stabilite cândva de către Sf. Bernard. Acest Ordin Cistercian modern, nu mai are nimic din măreția fostului Ordin fondat de Sfântul Bernard ... Scoaterea Ordinului Cistercian din rândurile ordinelor monahale ale Bisericii Catolice s-a datorat în primul rând, implicării acestuia la fondarea Ordinului de călugări-soldați ai Templului implicați activ în primele Cruciade. Pentru punerea în practică a planurilor edilitare ale Ordinului Templier, cistercienii le-au împrumutat acestora și elita constructorilor pe care aceștia i-au stimulat, ba chiar i-au inclus în rândurile lor, ca Frați Minori Laici sau Frați Conjugați. Vorbim aici desigur, despre Companionajul Copiilor lui Solomon. Iar după 300 de ani de construcții magnifice, ce mai puteau face niște companioni patronați de un Ordin ajuns în dizgrație într-un moment istoric funest ? S-au refugiat acolo unde au crezut că atât ei, cât și familiile lor, sunt adăpost. Potrivit unor documente, unii nobili care au servit în Ordinul Templier, s-au ascuns printre lucrătorii Companionajului, când aceștia au luat calea pribegiei. Din Franța, s-au refugiat în Alpii Elvețieni și Boemia Germană ; iar după izbucnirea Războaielor Husite (1420-1434), mulți s-au refugiat în Anglia. De asemenea, cei din Boemia Germană și Austria s-au refugiat spre Nord, după cum alții, s-au stabilit și mai departe, în ținuturile montane din Carpații Apuseni pe domeniile regilor unguri, unde s-au integrat printre localnicii valahi, adoptându-le religia ortodoxă și limba.

Deoarece ne lipsesc foarte multe date despre această mare dispersie a Fraților Solomonari, toate referințele mele din această carte se rezumă doar la această ... "ramură valahă" a Frăției Solomonare, care au supravețuit prin integrare în populația locală de aici. Multe familii din zona Munților Apuseni au încă vie în memorie rude care în perioada Imperiului Austro-Ungar, au plecat în Statele Unite cu unelte, să construiască din nou, acolo în Noua Lume. Se pot căuta nume ca : Neamțu, Timuș, Han (pietrari), Avram, Țoc, Bordea, Oaidă, Bogdan, Vârtan (dulgheri), Onea (fierari), Sicoe, Mon (mineri). Sunt nume de familii care au făcut parte din Frăție ...

După secolul XVI, unii meșteri împreună cu familiile lor, au plecat în Maramureș, continuând și acolo Tradiția, însă ei s-au izolat de Frăție imediat după înfrângerea Răscoalei lui Horia, Cloșca și Crișan. Chiar dacă Frăția, ca și Companionaj, s-a stins și aici, de mai bine de 400 de ani, cei mai mulți au trecut la modelul de breaslă, unde fiecare meșter devine un șef de echipă, care contactează lucrări pentru sine și echipa sa. S-a păstrat însă o Tradiție de contractare a lucrărilor sub îndrumarea unui Staroste ca Meșter-Arhitect, cunoscut drept Fratele IOAN. Acesta se întâlnea cu ceilalți Meșteri o dată pe an, pe Muntele Găina cu prilejul Târgului de Fete, pe 24 Iulie. Erau aduși acolo și copiii mai deosebiți ce trebuiau să facă parte din Frăție, pentru a fi instruiți individual, de câte un Meșter. Unul era preluat de către Fratele IOAN, alături de care lucra timp de 7 ani, timp în care era inițiat în tainele meseriilor care aveau legătură cu toate construcțiile, precum și legăturile acestora cu Știința Hiperfizică. Meșterii din jurul Fratelui IOAN, mai erau cunoscuți și sub denumirea de Contrași-Solomonari, pentru că în cursul deplasărilor, ei se deghizau în cântăreți ambulanți, având sculele de construcție (ferăstraie, rigle, compas, dălți, ciocane, tesle, topoare ... etc.) ascunse în interiorul instrumentelor muzicale. Este de la sine înțeles că atât Meșterului, cât și Contrașilor nu le lipseau acea minimă cultură muzicală, în caz că situația o impunea ca atare, de către autoritățile vamale sau în alte împrejurări. Tot cam în acest mod, au fost transportate sculele și cu prilejul călătoriilor în Statele Unite ale Americii, în secolele XIX și XX. Trebuie să subliniez încă de la început, și poate o voi mai face și pe parcurs, că potrivit Tradiției, Companionajul Copiilor lui Solomon nu a contractat niciodată lucrări la vreo închisoare sau la locuințe aparținând burgheziei. Contractele s-au limitat doar la cetăți și biserici creștine.