Valentin S. Vârtan
"Companionul Solomonar"

Cartea I - "Despre începuturile Școlii Solomonare"

~ I.02. Cronografie ~

Mulți trăiesc cu o convingere greșită că cetățile ori marile biserici au fost construite de către strămoșii locuitorilor ce trăiesc în zilele noastre în preajma acestora. Sau, mai găsim prin cărți, că "țăranii au făcut cutare, sau cutare lucru". Ţăranii însă nu au fost niciodată diferiți față de cei din zilele noastre. Și-au văzut de treaba lor ; de munca câmpului și la creșterea animalelor. Eventual, și-au vândut produsele din gospodărie. Dacă s-au revoltat, cineva din umbră, i-a scos cu siguranță, din acest ritm. Dacă au fost luați la oaste, cineva i-a convins să lase plugul, de voie, de nevoie.

Cititorii noștrii trebuie să fie convinși că toate construcțiile și mai ales fortificațiile, necesită o bună cunoaștere a geometriei, a științei prelucrării blocurilor de piatră sau a șarpantelor de lemn, precum și așezarea acestora la locurile lor. Cât despre feronerie sau vitralii, nici măcar nu are rost să-i amestecăm pe bieții țărani, în aceste tehnologii ... Ţăranii nu știau nici măcar să-și bată potcoave la cai sau la boi ; iar la ferestre, puneau în loc de sticlă, bășici de la poci, întinse pe ochiurile cercevelelor. Un țăran luat de la munca câmpului, ori de la grajdurile animalelor, nu avea de unde cunoaște tehnologii în construcții, când el nici măcar nu știa să se semneze ; darmite să citească. Chiar și în zilele noastre, majoritatea cheamă pentru lucrările din propria lor ogradă, meșteri.

Desigur că de multe ori, comunitățile locale și-au adus un anumit aport la unele construcții. Însă munca lor se rezuma la procurarea de atelaje, la transportul reperelor ori a materialelor, sau eventual, la decopertare și săparea fundației. Ei nu participau la exploatarea, prelucrarea și poziționarea unor obiecte grele, precum blocurile de piatră sau grinzile, a căror greutăți puteau fi de ordinul tonelor. Pentru prelucrarea și așezarea lor, este nevoie de tehnici speciale pe care nici măcar arhitecții zilelor noastre nu le mai cunosc ! Multe lucruri, au devenit pentru cei de azi ... Mistere, duse în mormânt de către corporațiile de companioni.

Conceptul de "cetate țărănească" este o falsificare a istoriei produsă de către adepții Socialismului și Comunismului. O teorie falsă, care a prins rădăcini, chiar și în țările unde nu a existat Comunism. Cel puțin în Transilvania, țăranii nu au construit nici o cetate și nici o biserică fortificată ; fie ei unguri, sași, secui sau români.

Pe teritoriile actuale ale României, Bulgariei și Ungariei, cetățile antice au fost ridicate de către Meșteri veniți din Grecia și Fenicia, apoi de către Colegiile romane ; iar după 1180, de către "Companionii Datoria Eliberării" sau "Copiii lui Solomon". Nu de capul lor, ci din porunca împăraților, a regilor, a nobililor, ori a ordinelor militaro-religioase.

După Războiul lui Gheorghe Doja (1514), lucrările la fortificații au fost preluate de către arhitecți și constructori aduși din toată Europa de către nobilii care deja nu mai aveau încredere în localnici. Când cetățile au fost abandonate de către stăpâni, unele au fost preluate de către comunități și întreținute cu acordul principelui sau a regelui. Dacă însă acestea necesitau reparații mai substanțiale, era trimis la fața locului un șef de șantier, numit de la cancelaria imperială.

Trebuie însă amintit că arhitecții numiți de către Coroană, mergeau însoțiți de către Căpeteniile breslelor din locațiile care aparțineau fortificațiile care urmau a fi reparate. Apoi, tot ei chemau la muncă și Meșterii, Calfele și Ucenicii. Este de la sine înțeles și că Împăratul de la Viena știa de existența acestor Meșteri ocrotiți de legile Imperiale, permițându-le acestora exploatarea materialelor de construcții și comercializarea lor pe piețele libere ale Imperiului Habsburgic.

De fapt, în toată Europa, până în preajma Revoluțiilor de la 1848, nici o comunitate locală nu a construit cu de la sine putere, sau din proprie inițiativă, vreo cetate sau vreo biserică zidită. În plus, oamenii dintr-un sat, sau oraș, nu au dispus niciodată de resurse financiare pentru a construi o cetate ori vreo biserică de mărimea unei catedrale mai modeste. Principalele resurse pentru acest tip de lucrări, veneau din afara comunităților, în funcție de interesele militaro-politice sau de poziția strategică a locației.

Copiii lui Solomon au construit tot ce a fost finanțat cu banii Cavalerilor Templieri, (aproximativ) la Est de Chalon (latitudine : 46° 47' N ; longitudine : 4° 49' E) ... dar uneori și cu banii Cavalerilor Teutoni. Dincolo de Chalon, au construit de obicei, cei din companionajul Metre de St. Jaques (Copiii Sf. Jaques).

În continuare, voi schița o cronografie bazată pe însemnări și relatări transmise de-a lungul timpului în interiorul Frăției Solomonare. Bunicul meu și prietenul său, mi-au spus că majoritatea lucrările de fortificare ale cetăților din Dacia au fost conduse de către Meșteri - constructori din Grecia și Damasc. Mai spunea, citând Tradiția, că primul Colegiu Roman de Constructori s-a înființat în anul 64 î. Chr., la Samosta, când la inițiativa lui Cnaeus Pompeius, regatul Commagene (N-E Siriei) condus de către Antioh I, devine regat-aliat (de fapt, clientelar) Romei. Până la acel eveniment, la Roma s-a construit cu Meșteri din Grecia, Egipt ori din Asia.


Cnaeus Pompeius Magnus
(29 sept. 106 î. Ch. - 28 sept. 48 î. Ch.)

Regatul Commagene
(163 î. Ch - 72 d. Ch.)

Antiochus I Theos de Commagene
și zeul Vahagn
(86 î. Ch. - 38 î. Ch.)

Evenimentul a fost marcat de ridicarea "monumentului lui Antioh" (37°58'54"N 38°44'28"E). Este vorba despre vestitul monument de la Nemroud Dagh, de lângă actualul oraș Adiyaman, Turcia. Se spune că Pompeius aflase de măiestria cioplitorilor în piatră de aici, însă i-ar fi fost greu să-i identifice, fără a demara proiectul unei lucrări. Alegerea temei și modul de execuție a monumentului, au fost lăsate la latitudinea și la inițiativa meșterilor. Cu acest prilej, au fost acordate primele cetățenii Romane tuturor Meșterilor și Calfelor care au lucrat pe acest șantier.


Muntele Nemrut Dagi, Turcia
(reproducere 3D a construcției)

Soarele, Mercur, Luna, Marte, Jupiter în Leu (3 august 62 î. Ch. - începutul construcției)

Sirius & Orion deasupra Muntelui Nemrut (2008, Turcia)

Datorită apropierii geografice, s-ar putea presupune că acești meșteri pietrari, erau de fapt, urmașii meșterilor conduși de către legendarii regi Solomon și Hiram I. Nu foarte departe de Tyr sau de Damasc, ori de Ierusalim, această regiune a Munților Taurus a oferit o oază de liniște și abundență, pentru familiile constructorilor plecați în lumea largă la lucru.

Colegiul o dată transmutat și cantonat în preajma Romei sub Protecție Imperială după finalizarea lucrărilor, se ramifică în mai multe Colegii, o dată cu demararea amplelor lucrări militare și civile care au început să prindă contur, după Primul Triumvirat (62 î. Chr.). În această perioadă se remarcă și inginerul militar Vitruvius (Marcus Pollio), care datorită priceperii sale, ajunge arhitectul-șef al Romei, pentru ca peste veacuri să rămână cel mai cunoscut ca autor de Arhitectură datorită manualul lăsat de el ...

Tradiția mai spune că Împăratului Traian în timp ce încheia pacea din anul 102 d. Chr.,a adus cu sine, la tratativele cu Decebal și pe arhitectul grec Apolodor din Damasc precum și pe ajutoarele sale, Balbus și Celsus. Aceștia au reușit să-l convingă pe regele dac, despre oportunitatea construirii podului peste Istru, de la Drobeta. Cred că aici, în acest moment istoric, se poate vorbi despre un act de diplomație a Împăratului Traian. Acesta știa că Decebal avea încredere în Meșterii din Damasc.

Cei trei constructori aparținând Colegiului Commagen, au fost aproape de Împărat, încă de la urcarea acestuia pe Tronul Imperial, pe 28 Ianuarie anul 98. Arhitectul Balbus descendent al comunității commagene, pe lângă faptul că moștenea tradiția de constructori a familiei sale, era și un bun matematician ; iar acest ultim argument îl făcea pe Apolodor să-i treacă cu vederea unele ciudățenii ... Anume că Balbus, fusese creștinat în secret chiar de către episcopul Clemet, încă înainte de anul 98 d. Chr. Motiv pentru care îl putem socoti pe Balbus, drept unul dintre primii creștini sosiți în Dacia, o dată cu armata romană, contemporan într-un fel cu Sfinții Apostoli. Putem presupune astfel că primele biserici creștine din Dacia Romană, au fost construite de către Meșteri instruiți chiar de el.

După transformarea Daciei în Provincie Romană, Colegiul de constructori ai noii provincii va fi condus de către Balbus, pentru că Apolodor și Celsus pleacă la Roma pentru edificarea Columnei și a Forumului lui Traian. La bătrânețe, el revine în nordul Italiei, luând cu el din Dacia și doi ucenici. Aici au construit o capelă pe un istm al Lacului Como (pe locul mănăstirii Piona-Colico, Lecco), pe un teren cumpărat de către arhitect încă din tinerețe. Capela devine un loc de refugiu pentru mai mulți meșteri bătrâni trecuți la Creștinism. Comunitatea astfel formată, primește îngăduința din partea autorităților, de a înființa o școală de ucenici constructori. Tradiția mai spune că Meșterul Balbus obișnuia să povestească atât ucenicilor, cât și cunoscuților săi, despre înțelepciunea legendarului rege Solomon ce trăise înainte cu o mie de ani în urmă, în Ierusalim. Dacă legendele despre Solomon ori alte lucruri mai ascunse, stăteau la originea denumiri de Solomonari, sau nu, putem admite că încă din acele momente, ucenicii săi au început să fie cunoscuți de către localnici, sub numele de "Copiii lui Solomon".


Abația Piona, Lacul Como, Italia (46°07'24"N 9°19'56"E)

Dacă admitem legendele despre Balbus și eventualele lucruri spuse despre el, tot așa putem admite că Frăția Solomonarilor, a luat ființă în 965 î. Chr., în timpul construcției Templului lui Solomon, frăție fondată de însuși Regele Solomon ... Care apoi, s-a perpetuat în timp, până când Pompeius o aduce în Italia din regatul Commagene, oferind câteva locații pentru familiile acestora, iar în cele din urmă, unii meșteri ajung pe istmul peninsulei din vecinătatea Lacului Como, pe locația care devine o pepinieră de calfe constructori. Să vedem totuși cam în ce mod, s-au petrecut aceste lucruri ...


Abația Piona
(Lacul Como, Italia)

Abația Piona
(Lacul Como, Italia)

Abația Piona
(Lacul Como, Italia)

După anul 271, o dată cu retragerea de la Apulum (Alba Iulia) spre Ratiaria (Artar) a legendarei Legiuni a XIII-a Gemina, câțiva constructori bătrâni se retrag și ei, în locația de la Piona (Colico). În acest mod, fosta școală de "Ucenici Solomonari", devine o locație care se îngrijea de meșterii bătrâni de pe șantierele Imperiului, care apoi a fost consacrată și recunoscută oficial, ca fiind a Fraților Comescini sau Comeceni, adică a "fraților părtași" (din lat. comes,-itis ; s.m. și f ; 1. tovarăș, 2. însoțitor, 3. adept, 4. părtaș, 5. asociat, 6. pedagog). În mănăstirea de la Piona, atât frații care se rugau, cât și cei care-și câștigau pâinea construind, constituiau până prin anul 900 d. Ch., o comunitate omogenă care "frângeau pâinea frățește". Putem face așadar, și o ușoară legătură cu denumirea ulterioară de "companion" utilizată mai târziu în Evul Mediu.

Acest nucleu de meseriași în haine de călugări, au furnizat în mod discret creștinilor din Imperiul Roman numeroși meșteri pricepuți care-i îndrumau pe aceștia să-și înalțe la început casele, iar mai apoi, să-și fortifice satele și ulterior să construiască chiar biserici. A existat o perioadă dificilă pentru Frații Comaceni, în perioada prigoanei din anii 302 - 304, sub domnia lui Domițianus și a tetrarhului Galerius, care i-au prigonit pe toți creștinii din Imperiu.

În cei doi ani ai pontificatului lui Marcellinus, Biserica creștină în general, a fost supusă unei prigoane fără seamăn ; nu numai asupra membrilor săi, ci și atuturor scrierilor aflate în incintele mănăstirilor. Au fost arse alături de cărțile liturghice și numeroase manuscrise laice. O parte dintre Frații Solomonari s-au refugiat peste tot, chiar și în fosta Dacia Felix, în zonele aurifere ale Munților Apuseni. Această măsură a fost benefică pentru fosta provincie, pentru că acești constructori, împreună cu populația locală rămasă în teritorii, au început să repare fostele castre romane, pentru a face față numeroaselor oști de prădători aparținând popoarelor migratoare.

După anul 308, pe timpul pontificatelor : Marcelius I (308-309) și Eusebius (309) mănăstirea se repopulează, iar pe timpul lui Silvestru I (314-335), majoritatea revin la mănăstirea Piona, pentru a reface biblioteca după manuscrisele ascunse în pivnițele la Monte Cassino. De asemenea, o dată cu venirea la tron a împăratului Constantin (306-337), meșterii și arhitecții sunt căutați, fiind la mare preț. În acea perioadă, a fost o abundență de lucrări atât militare, cât și civile, executate la comanda împăratului și a celor din jurul său. Mănăstirea de la Como intră sub tutelaj benedictin și frații solomonari sunt însărcinați să-i învețe pe mulți tineri ajunși la mănăstire, să devină arhitecți și ingineri.

Apar din nou opresiuni împotriva creștinilor în vremea lui Iulian Apostatul (361-363), fapt ce-i împrăștie din nou pe locuitorii mănăstirii Como. Cei care revin după trei ani, sunt atât de puțini, încât mănăstirea va fi percepută în următorii 250 de ani ca și o locație de călugări. Cu toate acestea, sunt adesea solicitați să trimită câte un frate la unele construcții de consolidare, atât a obiectivelor militare, cât și la cele civile nou-construite.

În anul 568, longbarzii lui Alboin sunt chemați de trădătorul general Narses. Aceștia se stabilesc la Est de lacul Como, până aproape de Veneția, invadând și alungându-i pe localnici. Nu se știe de ce, însă mănăstirea nu a avut prea mult de suferit, așa cum se întâmplase cu Monte Casino, care fusese jefuită de aceștia. Poate pentru că au apărut o serie de întâmplări sinistre și ciudate cu jefuitorii de la Monte Casino ; așa încât mica abație de la Piona a rămas întreagă. Trebuie aici să amintim faptul că printre soldații longbarzi, deja se propovăduia în taină, Evanghelia despre Iisus ...

Pentru Frăția Solomonară, abația de la Piona-Lecco reprezintă singura pagină de istorie care a rămas intactă, până în zilele noastre. Încă se mai păstrează vechile fresce alcătuite pe timpul episcopului Agrippinus, unde pe lângă motivele religioase din biserică, mai apar și elemente laice, percum Arcana a X-a de Tarot (Roata Destinului) sau folosirea Pteranodonilor ("a balaurilor") de către solomonari, ca și mijloace de transport aeriene.


Arcana a X-a de Tarot
(Roata Destinului)

Solomonarul cu crucea în mână
zburând pe un pteranodon

Călugării benedictini
ai abației Piona

La începutul anului 904, abația de la Como trece printr-un incendiu devastator care mistuie din nou, aproape toată biblioteca. Clericii îi acuză pe constructori de incendiu și-i alungă dincolo de zidurile mănăstirii, învocându-se prevederile Conciliului din 658, de la Nantes : "Sunt interzise corporațiile, confreeriile de arte și meserii. Episcopii trebuie să distrugă păgânismul.".

Frăția reface corpurile și biblioteca, care au fost distruse, însă cu toate acestea, micul grup laico-religios, se scindează. Câțiva pleacă la Tudela, în Spania. Acolo vor înființa companionajul Copiilor Meșterului Jaques (sau a lui Iacob - Însoțitorul Domnului). Un alt grup, pleacă la Monte Cassino, iar cel de-al treilea, la sugestia abatelui Odo de la St. Cluny și sub îndrumarea Meșterului Fulbertus, pleacă la Chartes și St. Cluny în Franța pentru lucrările pe care meșterul le contractase cu episcopul. Lucrările de la Chartres au fost obstrucționate de primul mare incendiu provocat de un trăsnet, care a mistuit atât șarpanta, cât și școala și clădirile muncitorilor.

În cele din urmă, lucrarea se finalizează pe 8 septembrie anul 1000. Totuși, catedrala, va mai fi mistuită în decursul timpului, de încă 12 incendii. Meșterul Fulbertus moare imediat după primul incendiu și alegerea noului Meșter, le-a fost impusă Copiilor lui Solomon, de către Abatele Odilon de la abația St. Cluny, care a contribuit cu bani, la finalizarea catedralei. În aceeași toamnă, abatele adună toți meșterii și calfele și-i duce la Cluny pentru a-i integra în rândurile companionajului Sfântului Jaques. Ajunși la Cluny, în Burgundia, încep costrucția unei uriașei catedrale. În 1048, Abatele Odilon moare și în locul său este numit abate, Hugues de Semur.

În 1048, Abatele Odilon moare și în locul său este numit abate, Hugues de Semur. În vara anului 1084, lucrarea se întrerupe, din lipsă de fonduri. Abatele își trimite frații din Franța, până la Compostela, să adune fonduri pentru Cluny, în numele Mormântului Sfânt de la Ierusalim, pângărit de către păgâni ... Mai mult, înrolează cavaleri pentru a asedia Tudela din Spania, pentru recuperarea din Castelul Stelei deținut de mauri, locația moaștelor Sfântului Iacob. Orașul este eliberat, iar în anul următor (1085), este inaugurată și noua catedrală de la Cluny, de unde va porni și Prima Cruciadă, cea a Săracilor.

Imediat după măcelărirea Cruciadei Săracilor de către arabi, constructorii sunt trimiși la Est de Tripoli, să construiască fortăreața Krak des Chevaliers (34°45'25"N 36°17'40"E), fiind îmbarcați pentru Locurile Sfinte, din portul Saintes-Maries-de-la Mer. Fortăreața este finalizată în 1098 și este încredințată Fraților Ospitalieri. După terminarea construcției, apar probleme cu drumul de întoarcere în Franța. Drumul trebuia parcurs în etape. Meșterii și Calfele sunt îmbarcați până la Constantinopol. De aici, se îmbarcă pentru a ajunge la Messina, însă o furtună aruncă două ambarcațiuni pe coastele Mării Neagre. Restul ajung cu bine în Sicilia dar unii pleacă în Italia pentru a începe lucrările de la Catedrala din Modena. Grupul rătăcit ajunge în cele din urmă la gurile Dunării, apoi pe uscat trecând prin Ungrovlahia, în zona Târnova, lângă Arad, unde câțiva refuză să plece mai departe, găsind de lucru la cetățile din zonă. Restul pornesc spre Viena, iar de aici, la Strasbourg și în cele din urmă, se regăsesc la Cluny.

În 1113, seniorul Bernard de Clairvaux-Citeaux devine monah. După un an, primește permisiunea de a fonda abația și catedrala la Clairvaux. Se duce la abatele Barthelemy de Jur în l'Aisine-Picardia, unde se executau reparațiile catedralei din Laon, pentru a aduce câțiva companioni pentru Clairvaux. Stăruie și pe lângă abatele Gauthier de Mortagne să i-l dea pe meșterul șef care începuse în 1106 catedrala de la Chalon.


Krak des Chevaliers, Siria
("Fortăreața Cavalerilor")

Krak des Chevaliers, Siria
("Roți de transportat apă")

Krak des Chevaliers, Siria
("Șanț de apărare cu apă")

Are revelația de a deveni protectorul și re-organizatorul companionajului Copiii lui Solomon, cărora li s-au sugerat intrarea în rândurile unui nou-înființat ordin, cel al Datoriei Eliberării ... din care făceau parte și Copiii Meșterului Jaques. Ulterior, Frăția Solomonară este cooptată la recomandarea Abatelui Bernard, în proiectele edilitare ale nou - înființatului Ordin al Termplierilor, pentru zona de nord-vest a Franței și pentru Germania, lăsând zona de Sud a Franței precum și Spania, în seama Meșterilor Sf. Jaques. Se aveau în vedere construirea de poduri și comanderii, precum și edificarea unui lanț de Catedrale în stilul romano-gotic, gândit de către ilustrul Abate Suger de la St. Denis, consilier al regelui Louis al VI-lea.

Asocierea Copiilor lui Solomon cu Ordinul Cistercian, a fost una dintre cele mai prospere etape din istoria Frăției. Încep ample lucrări la fundațiile abațiilor Trois-Fontaines, Fontenay, d'Igny ... după care șantierele se extind către Nordul, Centrul și Estul Europei. Cele două companionaje, prin acea mișcare liberă a meșterilor constructori, pe ruta consacrată a Turului Franței, s-a materializat prin edificarea până în 1172, a peste 134 de mănăstiri, iar din acest număr, 76 au fost edificate numai de către companionajul Copiii lui Solomon.

Frăția este consolidată și prin includerea tuturor Meșterilor și Calfelor în rândurile Fraților conjugați (adică mireni, laici). Desigur că apartenența la un Ordin călugăresc a fost pentru acele timpuri un privilegiu, care a diluat într-o mare măsură fundamentele principiale pe care se situa odinioară, Frăția Solomonară.

După Bula papală din 1312, o dată cu scoaterea în afara legii a Ordinului Templului, lucrările intră în declin. Din lipsă de finanțare, aproape toate catedralele începute, încep să fie părăsite de meșteri și companioni. Au urmat apoi evenimentele pe care le-am expus mai înainte ; ploile și răcirea climei, ciuma, războiul de 100 de ani, războaiele husite ... situații care i-au împins pe unii constructori să emigreze spre ținuturi neafectate de aceste catastrofe, precum zona Carpaților Apuseni.

Desigur că acest peripliu și această prezentare este foarte succintă. Poate ar fi fost mai nimerită transcrierea unei cronologii ... Am încercat acest lucru într-o lucrare anterioară, însă până la urmă a ieșit altceva.

Este momentul să marcăm sosirea primilor companioni ai Copiilor lui Solomon în Transilvania; de fapt, o revenire în aceste locuri ale fostului Imperiu Roman, după câteva sute de ani. Acest lucru se petrecea în 1179, când ia ființă abația din Igriș (județul Timiș), aflată în subordinea fraților cistercieni din Pontigny (Burgundia-Franța). Evenimentul s-a petrecut din inițiativa unui discipol al abatelui Bernard, pe nume Eskile, sprijinit de soția a doua a lui Bela al III-ea, Marguerite de Franța, fiica lui Louis VII și al Constanței de Castilia ...

Apariția cistercienilor pe aceste meleaguri, nu a fost întâmplătoare. Se urmărea de către templieri deschiderea unui Drum al Sării pe malurile Mureșului, peste care se suprapunea Cel a Aurului extras din Apuseni. De obicei, înainte ca templierii să-și ridice comanderiile se făceau eforturi pentru înființarea unor abații cisterciene care reprezentau în fond, capete de pod în ținuturile unde aceștia aveau interese. Abațiile deveneau sedii bancare și depozite pentru diferite documente.

Voi sublinia aici, că de fapt, Companionii Datoriei, ca și constructori străini, proveneau în majoritate, din familii valahe, maghiare, germane, cehe ; dar și greci și armeeni din Constantinopol. Ținuturile acestea erau așadar, foarte bine cunoscute de către acești constructori ... și implicit, și de către cistercieni și templieri. Odată cu venirea la tronul Ungariei, ca și regină, a Margueritei, cistercienii și templierii aveau deja un susținător foarte puternic în aceste ținuturi ale Ungrovlahiei.

Tot în aceeași perioadă se construiește și biserica de la Târnova, lângă Arad, finanțată de către Ordinul Templier. Abația din Igriș și amplasamentul templier de la Târnova, au fost primele avantposturi ale Bisericii Catolice, ce urmărea versantul nordic al Carpaților Meridionali, către Constantinopol.

În 1202, Frații Solomonari încep lucrările la abația de la Cârța, și după trei ani, o refac pe cea de la Cisnădioara (județul Sibiu), care a și fost donată fraților cistercieni de către Magistrul Goulinus. Au urmat alte lucrări, precum refacerea cetăților Dezna, Șiria, și Cladova (județul Arad), apoi cele din Transilvania : Rupea, Sighișoara, Feldioara. Frăția numără tot mai mulți membrii, iar meșterii încep alte șantiere pe întreg cuprinsul Transilvaniei (Ungrovlahiei), Ungariei, Serbiei Croației și în sudul Poloniei.

Apoi, în 1211, după sosirea Cavalerilor Teutoni, Frăția primește finanțări pentru a începe lucrările de fortificare a castelelor din Țara Bârsei, stând sub comanda Maestrului Herman. După ce în 1225 aceștia sunt alungați din porunca regelui ungar Andrei al II-lea, Frăția îi ajută pe sași să-și ridice bisericile fortificate, ca avantposturi împotriva hoardelor tătare. În 1247, Frăția primește de la Bela al IV-lea, regele Ungariei, ordinul de a sta sub oblăduirea Cavalerilor Ioaniți, așezați în Banat și Severin. Încep în această zonă, lucrări masive de fortificare și reparație a vechilor castre romane. În 1280, este ales Staroste (Maître d'oeuvres IOAN) un valah ; pentru lucrările din acest colț al Europei. Evenimentul este marcat prin zidirea unor biserici ortodoxe ; printre care cea din Densuș, Colț și Strei (județul Hunedoara), pe domeniile unor nobili valahi din ramura Cânde.

Tot cam în aceeași perioadă, Starostele Emanuel (Manole), împreună cu zece companioni, ridică biserica Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, la cererea contelui valah transilvănean, Radu Negru. Tot mai mulți companioni din Franța, sosesc în Transilvania cu familiile, din pricina evenimentelor nefaste prin care trece întreg Vestul Europei. Acolo, pe lângă că se construia tot mai puțin și după ce templierii au fost judecați și condamnați, toți cei care au avut legături cu aceștia, au început să fie hăituiți de către unii regi și de către Biserica Romano-Catolică. Ordinul Cistercian este văzut ca un Ordin aflat într-o legătură mult prea apropiată cu ereticii templieri. Din acest motiv, Biserica Romano-Catolică impune cardinalilor să nu mai hirotonisească nici un frate cistercian. Lipsit de ierarhia clericală, Ordinul se va stinge de la sine.

După ce Iancu de Hunedoara moare la Zemun, în 11 august 1456 și după ce în 16 martie 1457, Ladislau fiul lui Iancu este executat de către gruparea Mihail Szilagyi, Frăția se retrage cu toți meșterii săi, în localitățile miniere și în vecinătatea acestora, din Carpații Apuseni. Se trece la o viață sedentară cu mici gospodării, însă frații solomonari trimit anual în Vestul și Centrul Europei câte un emisar în căutarea unor lucrări. Se formează mici convoaie care transportă lemn și produse din lemn cu ocazia unor târguri. Pe timpul vânzării produselor, se contractau și lucrări în construcții. Europa Centrală și de Vest a început să prospere ; prin urmare, mulți rămân în Franța, Italia, Cehia, Anglia sau Germania împreună cu alți frați, împreună cu familiile lor.

După ce meșteșugarii sași intervin în primăvara anului 1466 pe lângă regele Matei Corvin, aceștia obțin măsuri protecționiste, fapt care va însemna o devalorizare a conceptelor tradiționale conservate până atunci de către Meșteri și Companioni. Aceste măsuri vizau autoadministrarea locală, inclusiv întreținerea fortificațiilor. După anul 1500, nici nu mai putem lua în calcul existența unui Companionaj în adevăratul sens al cuvântului, deoarece el se scindează în asociații de breslași, sau simple asocieri prin orașele, care lucrau deja după alte reguli.

Starostele și cei câțiva meșteri stabiliți cu familia prin cătunele de pe văile Arieșului mai păstrează din Tradiția Solomonară doar câteva elemente legate de construcțiile din lemn și parțial, cele din piatră. Comenzile scad, pentru că seniorii maghiari aduc deja meșteri din Italia și Germania ce aduc cu ei noile stiluri arhitectonice, bazate pe construcțiile din cărămida arsă în cuptoare industriale, care schimbă radical tehnologiile în această activitate. Piatra în asociere cu lemnul rămân la dispoziția celor fără bani, prin urmare și construcțiile cu aceste materiale intră în declin. Dulgheria se adaptează la construcțiile din cărămidă, iar din acest punct, companionii se integrează în breslele ce încep să funcționeze prin orașele europene ale sfârșitului de Ev Mediu ...

Caracterul ezoteric a rămas însă, imprimat în tehnologiile de lucru. Marcarea componentelor se face după cum cere structura ce urmează a fi ridicată (cerc, croșet, limbă de viperă, labă de gâscă ...). Numerotarea se face după alfabetul cunoscut încă din vremea lui Iulius Cezar. Marca generală este "Pendulul lui Solomon", care se imprimă pe primul sau ultimul căprior. Calculele și transmiterea semnalelor pe șantier, se fac potrivit dactilonomiei, așa cum apare scris și în lucrarea lui Beda Venerabilul (672 - 735). Aceasta pentru a nu da curs la dorința veneticilor de a cunoaște procedeele tehnologice. O dată cu meseria era asimilată de către ucenic și acea sumă de cunoștințe, ce în zilele noastre ar însemna un cumul de cultură generală. Uneori chiar mai mult, dacă mintea ucenicului putea percepe Hiperfizica.

Vasile Nicola (Ursu) din familia Neamțu din Arada, cel pe care Istoria îl cunoaște drept Horia, care a condus răscoala de la 1786, a fost Meșter Arhitect, însă nu a lăsat în urma sa nici un ucenic. Ultima sa lucrare din Cizer (Sălaj) a fost transportată la Muzeul Etnografic din Cluj. Alt Meșter a purtat Phal-Madul. Dar pentru că nici acela nu a lăsat în urmă alți urmași, Jurnalul a fost purtat de către Tutorele bunicului meu, apoi acesta l-a încredințat bunicului meu când i-a sosit Ceasul. Apoi, a ajuns la mine. Până când a trebuit să-l ard pentru a nu cădea în mâinile Securității.

De atunci, totul a fost lăsat în memoria mea ... de Inscribor, Orator, Actor, Notatior (trasator, sol, conducător, observator). Lămuririle și Tradiția, le-am primit de la Fratele Bejan, prietenul bunicului meu ... Limba Verde, dactilonomia, Magna Phisica (Hiperfizica) ... sunt lucruri care poate ar trebui să le reconstituim, cel puțin descriptiv.