Valentin S. Vârtan
"Companionul Solomonar"

Cartea II - "Bazilica"

~ II.01. Modelul de lucru ~

În zilele noastre, materializarea unei construcții începe cu un Proiect care cuprinde de obicei, o partea scrisă (descriere, costuri, memoriu justificativ, calcule de rezistență ...) și una grafică (schițe, desene pentru detalii și de ansamblu). În Antichitate sau în Evul Mediu se realiza de obicei o Machetă, ce putea fi însoțită de câteva schițe de mână, pentru detalii, atunci când cel care comanda construcția avea nevoie de ele, pentru detaliere. Argumentația sau memoriul justificativ lipseau ca și parte scrisă, însă ele erau conținute în Modelul de Lucru atașat la machetă.

Pentru creștinii aparținând Bisericilor Tradiționale, Simbolul Crucii rămâne un Model de Lucru conservat de către arhitectură, care încă se aplică atunci când se execută atât machetarea, cât și trasajul unei biserici. Modelul de Lucru al Bazilicii, dincolo de simpla conturare a unei cruci, mai include și un sistem a cărui Limbaj se exprimă (și se imprimă !) prin trasajul Semnelor și Simbolurilor.

În unele schițe vechi, întâlnim imagini și simboluri care exprimă detalii despre execuție, sau chiar despre mobilul care a stat la originea lucrării. Sau uneori, ce-i drept mai voalat, chiar despre statutul arhitectul care o execută. De exemplu, în caietul de schițe ale lui Villard de Honnecourt, găsim cochilia Nautilus-ului, care semnifică apartenența acestuia la companionajul Copiilor Sf. Jaques, simbol ce este adesea reprodus pe Marile Catedrale, de obicei benedictine, construite de către aceștia.


Solomonari pe șantier

Le carnet de Villard de Honnecourt

Solomonari pe șantier

Alte Catedrale, ascund simboluri precum cel al Pendulului lui Solomon, care desemnează alt companionaj, care a activat mai mult în zonele legate de existența unui ordin călugăresc, cel al Ordinului Cistercian. În zilele noastre, până prin anii 1970 - 1980, mai existau încă multe expresii specifice atât la denumirea mărcilor la prelucrarea lemnului, cât și în minerit, procese metalurgice, ori la prelucrarea sticlei, moștenite din acele timpuri, care în totalitatea lor, constituiau rămășițe ale Limbii Verde (Limba Păsărilor) cunoscută de către toți companionii.

În arhitectura medievală, un loc aparte l-au avut Proporțiile care legau Construcția de rigorile perfecțiunii geometrice, prin echivalarea și includerea Celor 5 Solide Perfecte, în structura sa. Aceste echivalențe, combinate cu un mănunchi de legi armonice enunțate de Pitagora, au devenit în Evul Mediu, proiecția Artei Divine a Marelui Arhitect pe Pământ.

De exemplu, la trasarea schiței "Omului Vitruvian", Leonardo da Vinci a urmărit indicațiile din capitolul III și Cartea a V-a, din cartea lui M. Pollio Vitruvius, însă dincolo de acele descrieri, elementul de revelație care a stat la baza schiței, au fost seriile Pell. Este vorba despre serii de tipul 1 ; 2 ; 5 ; 12 ; 29 ; 70 ; 169 ..., unde diagonala patrulaterului respectă seria Pell în felul următor : 2 x (5 + 12) = 34 palme (mai exact ... 33,94). Leonardo experimentase așadar grafic, un concept pe care el l-a considerat ca fiind cel mai aproape de ideea Perfecțiunii Lucrării Divine, potrivit căruia, măsura ideală a omului ar fi de 4 cubiți, adică 1 x 2 x 3 x 4 = 24 palme, echivalentă cu 4 cubiți (egipteni). La această valoare dacă adăugăm Tetraktys-ul (1 + 2+ 3 + 4 = 10), obținem tocmai măsura de 34 de palme. Ori, diametrul cercului în care este înscrisă schița, este de 34 de palme, adică : (10 + 24).


(Ten Books On Architecture)



Marcus Vitruvius Pollio
"Omul Vitruvian" (Como, 1521)

Marcus Vitruvius Pollio
"Forum & Basilica"

Leonardo da Vinci
"Omul Vitruvian" (1487)

Grija lui Vitruvius de a oferi Cezarului, în Cartea a V-a, o metodă - cadru de construcțiea Bazilicii și a Forum-ului, ar putea reprezenta o dorință către o primă formă de standardizare, dar și o manieră voalată de a lăsa posteriorității, gustul pentru dialogul de Atelier, care reprezintă o amprentă specifică tuturor constructorilor Inițiați. Mai apoi, explicațiile ce țin de corelarea aspectelor ezoterice cu elementele construcțiilor, așa cum apar ele în ultima Carte, sunt amănunte care certifică strădania lui Vitruvius de a fi în deplină armonie cu Universul, chiar și în momentele când a scris Cartea.

O altă metodă utilizată în Lumea Constructorilor este aceea de a proteja o amuletă în Forma și Mesajul construcției propriu-zise. O amuletă renumită în acele timpuri a fost cea care definea sintagma că Biserica Creștină protejează și salvează Creația. Așadar, găsim bunăoară că Pentagrama îmbină Creația Perfectă cu mistica lui ROTAS ("Sator Arepo Tenet Opera Rotas", în traducere vulgară și aproximativă înseamnă "Păstorul Arepo își ține turma în ocol".

Simbolul ROTAS (sau Roata), reprezenta pentru Companion ideea de Coagulare a Universului, pregătit în orice moment, către Distilare, adică spre Spiritualizare. Cinci cuvinte, pentru fiecare vârf al Pentagramei, care ascund dincolo de fațeta ei vizibilă, numele în aramaică, Ieșuah, adică Iisus.

Pentru toți marii artiști ai Evului Mediu, încadrarea în Cerc a Omului, cât mai exact cu putință, a fost o problemă de natură Simbolică, dar și una de măiestrie profesională, similară cu aceea a Cvadraturii Cercului. Din perspectiva Școlii Solomonare, schița omului vitruvian poate fi asociată cu reprezentarea hieratică a Simetriei dintre Materie și Spirit.

Expresia este însă de origine sibilică, fiind pentru prima dată utilizată de către o preoteasă de pe Capitoliu cu prilejul războaielor lui Scipo, după ce Hanibal ajunsese aproape de Roma. Limba Latină fiind însă o limbă Naturală, mai păstra încă foarte multe sensuri hieratice, ca și aramaica evreilor, sau a limbii grecilor antici.

Pentru că nu aș vrea să trec prea ușor peste semnificația Amuletei luate ca și exemplu, aș insisista și pe faptul că aceste cuvinte în latină, aveau o valoare identică cu cele din expresia aramaică (limbă în care vorbea Iisus), redată în Evanghelia de la Ioan 10:11, adică "(Eu sunt) Păstorul cel Bun, (ce) păstoresc oile mele." În varianta latină, Arepo (păstorul) sugerează sintagma de rang și ierarhie a acestuia ; areopagita, adică membru al areopagului ; deci, ceva care reprezintă capitelul Axei Lumii.

Prin urmare, cuvintele din latină adesea aveau și o reprezentare în Sfera Spirituală, ea fiind foarte apropiată de vestita limba enohică pe care o vorbiseră oamenii imediat după Potop. Unii presupun că întreaga Cabbală, s-a inspirat de aceste jocuri de cuvinte utilizate în anumite cercuri ale unor societăți, de pe întregul cuprins al Imperiului Roman. Știim însă că primele lucrări de Kabbală au apărut, la mai mulți ani după ce Joachim din Calabria (n. aprox. 1135 d. Chr.) prezentase într-o lucrare, schema unei sefirote.

Existența unor diagrame precum Sefirotele, nu avem, pentru că nu s-a păstrat nimic în sensul acesta, din Antichitate. Însă așa cum Școala Solomonară a păstrat foarte puține documente, pentru că învățarea se baza pe deprinderea Tradiției de la Meșter, tot așa eu am convingerea că o formă mai puțin explicată a Kabbalei, a existat chiar și pe vremea Imperiului Roman, dacă nu cumva chiar mai devreme ...

Pe de altă parte, Amuleta era utilizată de către primii creștini ca și semn de recunoaștere, într-o strânsă legătură și cu simbolistica proorocului Iona, adică cea peștelui. Apoi, ea mai era folosită și ca formulă magică pentru tratarea de friguri, însoțită de trasajul cu cărbune pe fruntea bolnavului, a unui pătrat caroiat (5 x 5) înlocuind literele prin puncte (ca un Tetraktys cu 25 de puncte), spunându-se însă cu voce tare ... și litania amuletei.